O mişcare politică de centru-dreapta care să mobilizeze energiile din societate • Înnoirea PDL: renaştere sau năpârlire? • O nouă ordine instituţională • Resetarea agendei • Alina Mungiu-Pippidi şi Viorel Hrebenciuc în 2004 • Odihna şi patul de cuie

(c) Madame Blogary, 19 august 2011, Sulina.

Sebastian Lăzăroiu şi politica românească. Actor, regizor ori scenarist?

Între un demagog și omul politic adevărat există cel puțin o diferență: dacă demagogul identifică (pe un ton vocal) doar nişte probleme, omul politic autentic găsește (pe un ton calm) și soluția. Vedem aici și contrastul între cei care blamează neîncetat „moştenirea trecutului” şi cei care vorbesc fără timiditate despre viitor.

În virtutea profesiei, Sebastian Lăzăroiu face predicţii şi se gândeşte intens la ceea ce ne aşteaptă. Nu e deloc rău atunci când luciditatea şi calmul sunt două virtuţi strunite de-o inteligenţă analitică îndelung antrenată în gândirea tactică şi strategică.

„Am fost profetici”, spune el despre măsurile de restructurare impuse de preşedintele Traian Băsescu în 2010. Prognoza e specialitatea sociologului, dar şi exigenţa fundamentală a acţiunii politice.

Afişând aerul unui pesimist tonic şi al unui ins misterios, deschis însă către dialog și socializare, naşul Albei ca Zăpada vorbeşte într-un interviu pentru Madame Blogary despre nevoia resetării agendei politice în România şi în Europa. O face ca un om informat, atent la mişcările de masă din marile oraşe occidentale şi conştient de riscurile sistemice cu care se confruntă Uniunea Europeană. Când Grecia sau Portugalia vor fi ieşit din zona Euro iar violenţa stradală se va fi intensificat, poate, mulţi vor realiza importanţa echilibrului în actul de guvernare. O politică de centru-dreapta care generează stabilitate macro-economică şi menţine pacea socială trebuie preferată oricând populismului de stânga şi isteriei colectiviste.

Spațiul public din România e sufocat de specialiști în apocalipse de carton şi diagnoze hiper-pesimiste. Nu e greu să acumulezi frustrări din trecut și să ventilezi, pretutindeni, nemulțumiri cotidiene. E mult mai dificil să creionezi răspunsuri plauzibile şi să injectezi optimism. Fără să ne spună povești edulcorate ori să facă promisiuni deșarte, Sebastian Lăzăroiu trezește în mulți convingerea că noutatea și reformele profunde sunt posibile.

Mina reflexivă a lui Sebastian Lăzăroiu evocă simțul anticipației. El gândeşte mereu înainte de-a vorbi și vede următorii pași pe harta politicii. El nu pare dornic doar să-și salveze pielea (ca atâţia  inși epidermici), ci vrea mai degrabă să participe la un proiect de dimensiuni naţionale . (Să nu ne ferim de cuvintele mari când urgențele sunt grave și presante…)

Om de echipă la Cotroceni; om de acţiune în Guvern; om al cuvântului la Universitate. Regizor – deci om care strânge laolaltă oameni de talent; actor care joacă bine şi convingător pe scenă; ori scenarist, deci narator al viitoarelor dialoguri, replici şi solilocvii. Sau toate laolaltă? Doar timpul ne va răspunde (probabil chiar în această toamnă).

Stânga şi dreapta – iată un binom ignorat de partidele din România, dar tot mai relevant pentru configurarea spaţiului public.

Există ceva păgubos şi benefic în acest schematism dogmatic: îi exclude din ecuaţie pe cei care încă mai caută şi îi energizează pe cei care şi-au oferit răspunsul la marile întrebări legate de bine, adevăr şi dreptate. Viciul se ascunde în capcana ideologizării iar elementul pozitiv ţine de primatul valorilor. Dispar însă din perisaj conştiinţele nelămurite sau nedumerite – cei care n-au tranşat încă marile dileme teologico-politice ale existenţei. Există foarte mulţi oameni adulţi care n-au decis încă între piaţa liberă (eventual dereglementată) şi intervenţionismul statal (eventual monopolist), între homeschooling şi educaţia etatistă, între respectul necondiţionat pentru religie şi secularismul agresiv, între individualismul capitalist şi colectivismul sindicalist. Şi către aceştia trebuie construite punţi de legătură.

O excesivă politizare a vieţii publice ne poate face opaci la umanitatea comună împărtăşită cu oamenii aflaţi la centru. Orbiţi de procesul etichetărilor doctrinare, ajungem să îngropăm dialogul cu celălalt. Pentru că nu acceptă ideologia adversarului, activistul înverşunat decide să-i nege treptat inteligenţa, cultura, memoria, farmecul, carisma şi orice altă calitate nativă sau dobândită. Îl consideră impostor, apoi îi bârfeşte realizările publice şi, în ultimă instanţă, decide să-l demonizeze. Mi-am reamintit de acest proces descoperind recent cum, pe un blog cu orientare „creştină” de tip „paleoconservatoare”, cineva îl catadicseşte pe un inamic „neoconservator” cu bine-meritata adresare: „vierme” (în starea civilă: Mihail Neamţu)! Într-un registru mai pretenţios academic, un blog radical de stânga îl fixează pe un liberal clasic sub titulatura: „rasist” (în paşaport: Dragoş Paul Aligică). Etc.

La noi, dezbaterea de idei conduce nu spre progres, ci către intensificarea fanatismului (printr-o raportare erotică faţă de propriul crez). Un cocktail fatal explodează atunci când ura personală și fixația ideologică se combină cu perspicacitatea propagandistică și găunoșenia morală. În lipsă de contra-argumente, fanaticul preferă atacul ad hominem — folosind aluzii spumoase, referințe oblice, asocieri tendențioase sau minciuna sfruntată. Profilul găunos îl va face pe fanatic să lovească din spatele unui pseudonim. El devine, astfel, opusul ființei verticale, capabilă de confruntare deschisă, frontală și civilizată. Lipsit de probe sigure, el este gata să-ți inventeze culpe imaginare, să-ți dezgroape morții, să te denunțe la vecini și prieteni şi să arunce pretutindeni sămânța îndoielii prin epitete şocante („fascist”, „extremist”, „legionar”). Dacă o simplă ţaţă se topește în voluptatea bârfei minore și plimbă doar vorba prin târg, fanaticul nu găseşte odihna până la ultima petiţie online sau chiar plângere către tribunal.

De unde vine aceată aplecare către exces? Răspunsul nu poate fi decât unul: din absenţa moderaţiei şi a reflexului de auto-limitare (consumat uneori prin auto-ironie).

Tocmai de aceea, e bine să reiterăm aici un vechi truism: omul de dreapta are conştiinţa (uneori tragică) a propriilor sale limite. Este o stare care nu-l dărâmă, ci, dimpotrivă, îl tonifică. El se poate orienta în viaţă după următorul dicton: „să trăieşti ca și când ai muri mâine și să muncești ca și când ai trăi o sută de ani”.

Dreapta-judecată te face să accepţi finitudinea ca dat fundamental al existenţei. Nimbul serafic al copilăriei rămâne, totuşi, un mit. Chiar de la naştere descoperim imperfecţiunile naturii căzute: un bebeluş luptă printre plânsete şi lacrimi pentru a birui frica şi foamea. Copiii sunt apoi struniţi cu greu la grădiniţă sau la şcoală pentru a depăşi barierele cumplite ale ignoranţei. Fără o plasă de siguranţă confecţionată de părinţii responsabili, vârsta adolescenţei poate plonja în abisul viciilor fără număr. În sfârşit, adultul rămas singur descoperă şi el că viaţa omului e mai degrabă „săracă, urâcioasă, brutală şi scurtă” (pentru a-l cita pe Hobbes).

Şi dacă aşa stau lucrurile, atunci cum să mizezi pe geniul unei singure generaţii sau pe talentul unei singure bresle? Respectul faţă de tradiţie se naşte dintr-un respect pentru experienţa înaintaşilor. Adunînd laolaltă intuiţia şi cunoaşterea a milenii de cultură şi civilizaţie, străbunii pot depăşi uneori înţelepciunea contemporanilor.

Refuzul utopiei ţine, la fel, conştiinţa acută a limitei. Corelaţia de tip economic producţie-consum porneşte de la calculul resurselor restrânse ale societăţii în comparaţie cu nevoile infinite ale indivizilor.

Popular spus, a fi om de dreapta înseamnă să-ţi vezi lungul nasului, să renunţi la trufia pretenţiilor, să omori complexul inafailibilităţii, să accepţi sacrificiul personal, să te inspiri din pilda înaintaşilor şi să speri ca, acolo unde ai dat greş, alţii mai buni vor veni să-ţi drege lucrarea. Viaţa e plină de ambiţii, pofte şi pretenţii cărora trebuie să le spui: nu! Trăim într-o lume care promite, de jure, mai mult decât oferă, de facto. Maturitatea psihologică a individului începe prin chiar această constatare: spectrul dorinţei imaginare nu coincide cu sfera nevoilor reale.

În sfârşit, omul dreptei delimitează sfera politicului de alte domenii ale experienţei umane, fără să-i acorde cele dintâi vreun drept de monopol. Cumpănit şi îngăduitor, el ştie că întâlnirea dintre suflete este prioritară încleştării ideologice. Dimpotrivă, fundamentaliştii tratează această poziție ca pe un compromis inacceptabil, bănuind complicitatea la industria exploatării sau vreo strategie de insinuare în aranjamentele păcătoase ale lumii.

Registrul sensibilităţilor dreptei este foarte larg, ca într-o mare orchestră. Greşeala ar fi să ceri toboşarului competenţele şi partitura destinate unui suflător sau violonist. Iată de ce dreapta celebrează polifonia şi diversitatea, dar nu orizontal, într-o partitură monologală, care exclude contradicţia şi tensiunea ierarhiilor, jocul complementarităţilor şi diferenţa de opinii. Unii oameni s-au născut cu daruri pentru literatură, alţii cu har pentru muzică, unii cu ştiinţă organizării iar alţii cu vocaţia practicii inginereşti. E loc sub cer pentru fiecare atunci când comerţul de idei porneşte de la exigenţa satisfacţiei reciproce. Coeziunea se obţine prin îngăduinţă şi adecvare, iar nu îngropând prin şantaj şi calomnie vocea alterităţii (suprimată ulterior prin noi reguli de la centru).

Are noua stângă resurse pentru această etică a dezbaterii în România? Răspunsul afirmativ întârzie să apară. Până atunci mă grăbesc să afirm că, asumînd etica moderației și modestia epistemologică, dreapta judecată exclude extremele și fanatismul.

Muzica este arta care prilejuiește întâlnirea între umanism și matematică. Prin melos, fluiditatea sentimentului intersectează rigoarea aritmeticii iar tulburarea inimii e străpunsă de inteligenţa sonorităţilor pure.

În care sferă a muzicii poți încadra însă melodia clopotelor bisericești? Psalmodia stranei sau polifonia corului sunt pregătite de recitalul discret al clopotului și al toacei. Cele două instrumente de percuție își asumă rolul propedeutic: ele binevestesc, cheamă și adună credincioșii în fața altarului. Estetica Ortodoxiei le acordă o funcție liturgică bine-cunoscută. La țară, însă, clopotele marchează atât riturile de trecere (vizita unui mitropolit, botezul într-o familie sau moartea unui credincios), cât şi amenințarea naturii (furtuna, incendiile, molima).

Într-o evocare a copilăriei sale, Nicolae Steinhardt evoca frumusețea comunei Pantelimon de lângă București. „Biserica, lipsită de orice frumuseţe dar încăpătoare, avea copote cu bătăi prelungi, cu dangăt grav, în contrast cu modicitatea locului, bătând des, insidios şi nobil. Ele, pe care le auzeam limpede cu toate că se aflau departe de fabrică, ele au constituit fundalul sonor şi emotiv al anilor mei dintâi. Ele m-au apărat, măcar un timp, şi tot ele alungau duhurile rele, grindina şi farmecele viclene; îmi îndulceau, cu sunet, crescândele trăsături odioase şi derutante ale realităţii: realităţii înconjurătoare, realităţii lăntrice (unde imaginea latentă ieşită din nedesluşit, trecând de la negativ la pozitiv, începea să-mi rânjească sfidător). Binecuvântat fie Sf. Paulin de Nola, iniţiatorul folosirii clopotelor la biserici (Jurnalul fericirii, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, p. 111).”

În orașele unei modernități babilonice, asemenea experienţe ale intimităţii sonore sunt tot mai rare. Stridenţa soneriilor, a sirenelor și a claxoanelor a înlocuit funcția hieratică şi contemplativă deținută de clopote. Întâlnirea cu muzica talăngilor e posibilă doar într-un mediu sătesc sau mănăstiresc, departe de zgomotul toxic al cetății. O extraordinară descoperire în acest sens ne oferă clopotele Bucovinei.

Sunt stări sufletești pe care doar clopotele știu să le exprime. În miez de iarnă, la Putna, poți să auzi glasuri metalice grave și clinchete deschise, amplificate prin efectul de pâlnie al locului. Intervine apoi toaca de lemn, demonstrând virtutea călugărească printr-o cadență perfect masculină. La Voroneț clopotele sunt bisilabice: poți oricând asocia rostirea „Ştefan-Vodă” peste sunetele vesele ale clopotniţei. La Probota ai notele înalte care punctează insistent fundalul creat de vuietul larg şi adânc. Urmează apoi Arbore, Suceviţa sau Pătrăuţi – fiecare cu o partitură distinctă prin ritm și intensitate. Turlele răsună acolo unde credinţa e vie iar inimile jelesc sau cântă.

Pentru profani, nu este nevoie să dibuiască o structură muzicală pentru a sesiza efectul purificator al talăngii asupra sufletului omenesc. Unda melancoliei, lestul păcatului, durerea pierderii unor prieteni, vibraţia angelică a bucuriilor cereşti, gândul la veşnicie împreunat cu sentimentul nevredniciei proprii – asemenea stări ies la iveală prin harul clopotniţelor bucovinene. Unele par să bolească împreună cu pământenii, în timp ce altele îţi trezesc inima cu o prospeţime iradiantă, tipică vârstei copilăriei. Sunt turle care vestesc în depărtări trăinicia tradiţiei ortodoxe, după cum există clopoţei miniaturali, gata să marcheze taina euharistică (clopotul fiind un potir inversat, dar fără limbă).

Meşteşug de-o impresionantă vechime, arta clopotarilor duce undeva spre Italia secolului IV. Calitatea timbrului şi armonia sunetului ţin de excelenţa aliajului metalic şi de precizia procedeului de turnare a limbii şi a cupei. Aici, metalurgia pariază pe dialogul dintre ştiinţa numărului, artă şi spirit contemplativ. Decisivă este, ca şi pentru tânărul clopotar din filmul „Andrei Rubliov” (sub regia lui A. Tarkovsky), relaţia meşteşugarului cu pământul – locul unde se toarnă şi se răceşte materia primă.

Există mai multe feluri de-a trage clopotele în duminici sau sărbători. În vechime, clopotarul influenţa atacul şi intensitatea sunetelor – o posibilitate anulată prin automatizarea electronică a clopotniţei.

Arta clopotelor este ecumenică, depăşind toate frontierele geografice sau confesionale, aşa cum însăşi Bucovina are vocaţia sintezei istorice, sprijinindu-se pe o dublă ereditate: Răsăritul credinţei ortodoxe şi Occidentul administraţiei austriece. În Bucovina, tradiţia continuă printre sunete de toacă, clopot şi biruinţă.

Mihail NEAMŢU

În perioada 1947-1989, rădăcinile adevăratului patriotism au fost retezate de două ori: mai întâi prin rusificare iar apoi prin național-comunism. Inventarea unui fals inamic extern a permis controlul deplin al populației, pe plan intern. Românii n-au mai putut răspunde cu adevărat la întrebarea: ce ne ține împreună? Privați de libertate, înstrăinați de modele autentice și lipsiți de șansa unor aspirații occidentale, românii s-au lăsat devorați de ură și frică.

Sursa: www.blogary.ro

Cum poate fi înțeleasă povestea miilor de rebeli fără cauză, mobilizați vehement împotriva ordinii burgheze din Marea Britanie? Putem privi dezordinea stradală din Londra, Manchester, Liverpool & co. drept semn al declinului european? Avea oare dreptate Arthur Toynbee să spună că „marile civilizații nu mor ucise din afară, ci aleg mai curând să se sinucidă”?

Balada păsării (Daniel Turcea)

vie Lumină / venind pe cale

inima-mi cere / pasăre lină

sufletu-n lacrimi / vrea, fără vină

numai să-l apere / numai să-l poarte

sus / peste moarte

Săptămâna trecută, agențiile de presă au preluat o declarație a lui Andrei Pleșu privind relația dintre Traian Băsescu și lumea intelectualilor. Decupajul din titlu era voit înșelător. Televiziuni care excelează în isterie și primitivism s-au grăbit, prin intermediul unor crainici împleticiți și agramați, să dezvăluie o ruptură între oamenii de cultură și președintele României.

Puțini au avut interesul sau răbdarea de-a analiza mai atent diagnosticul lui Andrei Pleșu. Filozoful de la Colegiul Noua Europă a sesizat o asimetrie: tentația idolatră a unor intelectuali români, seduși mereu de faldurile strălucitoare ale puterii seculare, și prezumtiva indiferență cu care Traian Băsescu tratează prezența acestora în societatea civilă sau în structurile decizionale ale statului.

Pragmatism prezidențial

Andrei Pleșu sugera că există așadar o inadecvare: distanță prezidențială, pe de o parte, și zel pionieresc, pe de altă parte. O atare postură explică rolul comic al intelectualilor activiști, dornici să-și reconfirme fidelitatea necondiționată față de președinte și să pluseze la capitolul atașament. La cealaltă extremă se situează idolatria inversă a urii: intelectualii care nu pot comenta chiar și cel mai mărunt fenomen social sau eveniment cultural de provincie, fără să indice rolul diabolic jucat de Traian Băsescu în viața publică a României. În ambele situații, Traian Băsescu este perceput drept marele arhitect al nenorocirilor sau, dimpotrivă, drept părint al tuturor binefacerilor coborâte peste națiunea noastră.

În realitate, sugerează Andrei Pleșu, nimeni nu trebuie să caute astăzi la Cotroceni vreun avatar din șirul marilor ctitori-domnitori ai Țării Românești. Profilul psiho-politic al lui Traian Băsescu nu-l recomandă pentru comerțul intens cu biblioteca, fără ca această opțiune să-i anuleze vreo secundă inteligența sau carisma.

Discursul președintelui-jucător nu vizează orizontul ludic sau contemplativ al umaniștilor, ci mai degrabă viziunea utilitaristă a inginerilor și a întreprinzătorilor. Nu estetica arhitecturală, urbanismul, istoria literaturii, filozofia sau ideile religioase îl pasionează, ci măsurile de eficiență guvernamentală într-o țară prost tocmită.

Traian Băsescu este un om de acțiune cu vocația executivului. El vrea să schimbe realitatea, nu s-o reconfigureze la nivel teoretic. În agenda Băsescu descoperim problemele justiției, reforma constituțională, reorganizarea administrativă și chestiunile de macro-economie. În 2011, de altfel, Administrația prezidențială a desființat departamentul pentru cultură și culte. Cu greu am putea vedea aici semnele unei ardente preocupări pentru patrimoniu, artă ori spiritualitate.

Poate că președintele României subscrie, în acest fel, la cuvintele lui John Adams care spunea: „Trebuie să studiez politica şi războiul aşa încât copiii mei să poată studia matematica şi filozofia, geografia, istoria naturală şi arhitectura navală, arta navigaţiei, comerţul şi agricultura, pentru a le da copiilor lor dreptul de-a studia pictura, poezia, muzica, arhitectura, sculptura, arta tapiseriei şi a porţelanului”.

Inadecvări intelectuale

Andrei Pleșu n-a vorbit doar despre privirea ironică (și bine disimulată) a lui Traian Băsescu față de intelectuali. Fostul Ministru al Culturii (1990-1991) și fostul Ministru al Afacerilor Externe (1997-1999) s-a declarat sceptic cu privire la capacitatea intelectualilor, by and large, de-a schimba fața politicii românești. Un pesimism exagerat? Opinia discutabilă a unui înțelept obosit de neajunsurile patriei?

Să parcurgem câteva dintre argumente.

1. Narcisismul individualist

Intelectualii care au intrat în politică suferă de un exces egolatru. Universitarul, îndeobște, caută să se diferențieze în raport cu ceilalți. Posedat de vanitate și sufocat de narcisism, intelectualul deplânge ingratitudinea maselor și vituperează împotriva turmei. El aparține unei bresle speciale, compusă din oameni excluși de la regulile făcute pentru majoritate (plata impozitelor sau a drepturilor de autor). Prostimea îl jenează. Contactul cu mulțimile îl indispun. În locul gălăgiei din șantier, profesorul preferă (absolut rezonabil) liniștea amfiteatrului.

Lucrurile nu se opresc aici, pentru că intelectualul-politician se vrea singurul reprezentant al breslei sale. Supremația reflexelor individualiste face imposibilă coagularea unui grup de oameni capabili să străpungă baricada incompetențelor și a culpelor din politica autohtonă. Smiorcăiala auto-referențială, obsesia întâietății și pedanteria protocolară sunt vicii speculate ușor de adversarii reformelor.

În sfârșit, intoxicarea narcisistă a intelectualilor produce o încredere naivă în rolul experților și al tehnocraților. Astfel apare tentația sinecurismului (dependența absolută față de slujba la stat) și centralismul administrativ (iluzia că, fără intervenția unor legiuni de agenții guvernamentale, lumea s-ar prăbuși în haos).

2. Utopismul amoral

Puțini intelectuali au cu adevărat experiența lucrului în echipă. Și mai puțini trăiesc bucuria întâlnirii cu poporul de rând. Intelighenția e comodă și preferă oricând retorica sentimentală în locul acțiunii. Decât în praf sau la soare, ascultînd plângerile omului de pe stradă, mai bine te refugiezi într-un birou elegant, dotat cu rețea wireless, computer și aer-condiționat.

Turnul de fildeș, de altfel, e locul în care s-au moșit marile utopii, de la benignul Campanella până la inși maladivi din stirpea lui Lenin, Mussolini, Stalin, Hitler, Mao și Pol Pot. Când este plictisit sau deranjat de evidența empirică și lecțiile tragice ale istoriei, atunci (pseudo-)cărturarul supraimpune o schemă ideologică peste realitate. Din 1789 încoace, multe minți obosite și pline de talent au născocit asemenea vise nebune (bibliografia obligatorie include referințe la Raymond Aron, Eric Voegelin sau F. Furet până la Mark Lilla ori Michael Burleigh).

Dincolo de vechile radicalisme utopice, rămâne la îndemnâna intelectualului contemporan prescrierea de rețete progresiste (i.e., emancipare culturală, toleranță, cote feministe, ecologie).

3. Negativismul elitist

Dacă activiștii din societatea civilă suferă de idolatrie, intelectualii-politicieni se contaminează prea ușor de iconoclasm. Altfel spus, excesul de critică demolează orice relație durabilă: colegul de partid al intelectualului suferă de vulgaritate, gusturi îndoielnice, o engleză aproximativă, proastă creștere, cunoștințe gramaticale precare, deficit de IQ, pragmatism meschin, diplome academice măsluite sau irelevante, absența articolelor ISI, origini sociale modeste, etc. Lipsesc din această ecuație atât compasiunea creștină cât și reflexul democratic prin care omul politic e deschis interpelării cetățenești.

Complexele de superioritate stimulează păcatul îndreptățirii de sine. Mi se cuvine! - spune domnul sau doamna cu pricina. Elitismul excesiv secretă și pofta de supremație simbolică. Dacă tot n-are bani și relații, intelectualul vrea să triumfe măcar la capitolul imagine (șlefuită eventual printre citate franțuzești, pipă și joben). Dintr-un curajos profet al societății, intelectualul devine un birocrat pliabil sau un demnitar onctuos.

Nevoia de cultură

Pentru a avea câștig de cauză în lupta politică, intelectualii trebuie să renunțe la zorzoanele grandomaniei, păstrând armele cu adevărat necesare în lupta pentru binele comun.

Obsesia statutului e nocivă pentru intelectuali întrucât îngroapă autenticele virtuți ale omului de cultură. La ce ne referim?

1. Profetism istoric

În primul rând, trebuie prețuită capacitatea de-a genera o viziune pe termen lung. Winston Churchill a intervenit decisiv în anul 1940 întrucât era un excelent cunoscător al istoriei europene: marele conservator îndrăgostit de civilizația britanică se simțea amenințat nu doar militar, ci mai ales politic și cultural, de bezna și furia nazistă.

Acolo unde partizanatul se consumă într-o bătălie oarbă pentru resurse financiare, politicianul-intelectual pune marile întrebări: care sunt valorile tradiției iudeo-creștine? Ce aranjament instituțional poate garanta trăinicia patrimoniului artistic, prosperitatea colectivă, bunăstarea familiei și libertățile cetățenești? Nu vom găsi decizii de ordin geopolitic într-un for parlamentar unde ignoranța și auto-suficiența se lăfăie prostește.

Dacă tehnocratul se grăbește să execute ordine după manual, politicianul-vizionar poate schimba regulile interacțiunii între politic și economic. El riscă, sparge tiparele și alege în cunoștință de cauză.

2. Inteligență și umor

Atunci când alungă prin umilință tot demonismul ascuns al trufiei, inteligența e o mare binefacere. Orice aglomerație de obrăznicie și stupiditate anticipează, parcă, fresca iadului din veșnicie. Când scena publică e asaltată de mitocani, pițipoance și alte figuri patibulare, apariția unui om mintos, cultivat și manierat e deja mană cerească.

Așa cum britanicii se laudă cu Edmund Burke sau Benjamin Disraeli iar americanii îl cinstesc pe Thomas Jefferson și Benjamin Franklin, politica românească a avut parte, de la Titu Maiorescu și Mihail Kogălniceanu până la Iuliu Maniu și Corneliu Coposu, de oratori străluciți, gânditori responsabili, oameni stilați sau caractere morale. N-au fost poate cu toții intelectuali de anvergură, dar educația și demnitatea nu le-a lipsit niciodată. În acest chip, inteligența, umorul și decența au putut salva atmosfera uneori toxică a dezbaterilor publice din țară.

3. Memorie și moderație

În sfârșit, dacă ideologii stângii trăiesc palpitul utopiei, intelectualii dreptei aduc în politică atât exigența memoriei, cât și busola moderației. Când tirania modei sau oligopolul stârpesc civismul și nevoia de modele, omul de cultură ne reamintește valorile perene ale umanității. Când omul recent se crede o ființă net superioară tuturor generațiilor anterioare, politicianul-intelectual poate evoca gloria și frumusețea altor veacuri. Memoria ponderează excesele oricărui tribalism și atenuează nevoia de pâine și circ a gloatei.

Iată doar câteva motive pentru care demitologizarea rolului intelighenției nu exclude participarea oamenilor de cultură la viața cetății. Dimpotrivă, recunoașterea rolului limitat al intelectualilor îi face și mai necesari în dezbaterea publică.

Domnul Adrian Năstase, fost ministru, fost prim-ministru și actual blogger, după cum singur se definește, îmi face onoarea nesolicitată și plăcerea autentică de a intra în dialog pe marginea proiectului legii votului prin corespondență. O atare publicitate nesperată îl alătură pe domnul Năstase colegului său de coaliție, Crin Antonescu și mă reconfortează în convingerea că fac un lucru bun promovând această inițiativă.

Dacă domnul Antonescu, devenit peste noapte conservator, propunea deunăzi reintroducerea votului cenzitar (selectiv însă, doar pentru românii din străinătate), domnul Năstase compară involuntar numărul cetățenilor români din afara granițelor cu cel al cangurilor din Australia, deducând din acest grațios salt de idei că votul prin corespondență se justifică doar la antipozi.

Comparaison n’est pas raison. Dacă Australia e o vastă țară-continent, românii sunt răspândiți pe toate continentele, adesea la mii de kilometri de o misiune consulară. Australienii votează prin corespondență de mai bine de un veac datorită distanțelor mari din interiorul granițelor; pe noi ne motivează numărul mare de români din afara granițelor, pe care eu unul i-am văzut adesea plecând fără să-și fi putut exprima votul, descurajați de cozile interminabile de la ambasade. Modelul nostru nu este însă doar Australia, invocată de fostul prim-ministru, ci și țări mai apropiate de noi, precum Italia, Austria, Marea Britanie și Belgia – toate conduse, după cum bine se știe, de guverne pedeliste specializate în furat voturi…

Domnul Năstase mă ironizează cu umorul său, altminteri pasabil, și nu i-o iau în nume de rău, fiindcă ironia se transformă în autoironie atunci când ministrul de externe al lui Ion Iliescu vorbește de izolarea internațională a României. E adevărat, amintirea mineriadelor s-a estompat, iar normalitatea de astăzi pare ternă. Dar ea este buna rutină a unui stat membru UE și NATO, care își urmărește interesele cu o fermitate de care domnul Năstase nu a știut să dea dovadă când a negociat capitole ale aderării României la UE sau contracte de construcții de autostrăzi suspendate între dorință și neputință.

Pe lângă procesul de intenție care mi se face din ce în ce mai insistent printre socialiștii intrați în vrie și liberalii centrifugi, mi se pune în cârcă amânarea aderării României la spațiul Schengen. Fostul șef al diplomației ar trebui să știe că aderarea la Schengen (care va veni în curând) este o chestiune de afaceri interne, nu externe, adică de vămi și poliție, nu de consulate (unde de altfel stăm foarte bine). În ce privește influența mecanismului de cooperare și verificare pe justiție asupra neîncrederii cu care ne privesc unii parteneri europeni, nu e cazul să-i explic taman domnului Năstase cum influențează procesele infinit tergiversate sau corupția de care partidul dumisale nu e întrutotul străin rapoartele negative pe justiție și, implicit, menținerea MCV.

(continuarea aici)

Comentarii aici.